Tratamentul aplicat în eritremie în stadiul I este:
A. Monochimioterapie
B. Polichimioterapie
C. Exfuzii de sânge (Flebotomie)
D. Consum masiv de lichide
E. Splenectomie
Culoarea roşie purpurie a feţei, sclerele injectate, prezenţa simptomului Cuperman pledează în favoarea:
A. Leucemiei acute
B. Procesului limfoproliferativ
C. Eritremiei
D. Mielomului multiplu
E. Mielomului solitar
Diagnosticul definitiv de eritremie este stabilit prin cercetarea:
A. Cercetarea citologică a măduvei oaselor
B. Cercetarea histologică a măduvei oaselor
C. Biochimiei
D. ECG
E. Hemogramei
Punctatul medular este neinformativ în diagnosticul:
A. Leucemiei acute M3
B. Leucemiei acute M1
D. Anemiei megaloblastice
E. Nici unui diagnostic enumerat
Nivelul leucocitelor în stadiul IIA al eritremiei este:
A. Normal
B. < 15,0·109 /l
C. > 15,0·109 /l
D. Leucopenie
E. Nivelul leucocitelor nu depinde de stadiul eritremiei
Durata stadiul II al eritremiei constituie:
A. 10 luni
B. 10-15 ani şi mai mult
C. O lună
D. Un an
E. Nici un răspuns corect
În perioada manifestărilor clinico-hematologice desfăşurate ale eritremiei nivelul Hb este:
A. 180-240 g/l
B. 120-140 g/l
C. 140-160 g/l
D. 100-120 g/l
E. 80-100 g/l
Diagnosticul diferenţial al eritremiei se face cu:
A. Leucemia acută M6
B. Leucemia granulocitară cronică
C. Eritrocitozele
D. Limfom non-Hodgkin cu afectarea splinei
E. Mielomul multiplu
In hemogramă la pacienţii cu eritrocitoză simptomatică are loc:
A. Pancitoză
B. Pancitopenie
C. Anemie
D. Creşterea conţinutului Hb, eritrocitelor
E. Trombocitopenie
Flebotomiile sunt orientate spre:
A. A majora valorile Hb
B. A majora valorile eritrocitelor
C. A micşora valorile Ht
D. A majora valorile Ht
E. A majora valorile sângelui circulant
În tratamentul eritrocitozelor simptomatice se indică:
A. Consumul mai multor lichide
B. Dezintoxicare
C. Splenectomie
D. Citostatice
E. Flebotomii
Eritrocitafereza ar fi raţională de indicat în:
A. În situaţii cu Hb micşorată
B. În situaţii cu Ht scăzut
C. În situaţii cu Ht majorat din contul numărului de eritrocite
D. În toate cazurile descrise
E. Nici într-una din cazuri
Pentru micşorarea viscozitaţii sângelui la un pacient cu eritremie se indică:
A. Dezagregante
B. Flebotomii
C. Anticoagulante
D. Dezagregante şi Anticoagulante
E. Consum majorat de lichide
Cauza anemiei hemolitice ereditare ovalocitare este:
A. Dereglarea enzimelor intraeritrocitare
B. Dereglarea structurii lipidelor membranei eritrocitare
C. Distrucţia mecanică
D. Prezenţa anticorpilor antieritrocitari
E. Dereglarea structurii spectrinei eritrocitare
În tabloul clinic al anemiei hemolitice ereditare ovalocitare este caracteristic:
A. Sindromul hemoragic
B. Hepatomegalia
C. Splenomegalia
D. Limfadenopatia
E. Hemosiderinuria
La pacienţii cu recidive ale anemiei hemolitice autoimune splenectomia asigură o remisiune stabilă:
A. La toţi pacienţii
B. În 50% din cazuri
C. În 74% din cazuri
D. Peste 90% din cazuri
E. Numai în 5% din cazuri
Diagnosticul de anemie hemolitică autoimună cu anticorpi la cald în cantitate mică se confirmă prin:
A. Testul Coombs indirect
B. Testul Coombs direct
C. Proba de agregare-hemaglutinare
D. Proba cu zaharoză
E. Testul Ham
În caz de anemie hemolitică autoimună cu anticorpi împotriva eritrocariocitelor din măduva oaselor în sângele periferic se depistrează:
A. Anemie normocromă profundă
B. Reticulocitoză
C. Trombocitopenie
D. Leucocitoză
E. Anemie hipercromă
Anemia hemolitică autoimună cu anticorpi împotriva eritrocariocitelor din măduva oaselor în clasificarea patogenetică a anemiilor face parte din:
A. Anemii prin dereglări de formare a eritrocitelor
B. Anemii prin distrugere accelerată a eritrocitelor
C. Anemii posthemoragice
D. Anemii din bolile cronice
E. Anemie metaplastice
Ca rezultat al dereglării structurii lipidelor membranei eritrocitare se dezvoltă:
A. Anemia hemolitică autoimună
B. Stomatocitoza ereditată
C. Acantocitoza ereditată
D. Hemoglobinuria paroxistică nocturnă cu hemosiderinurie permanentă
E. Ovalocitoza ereditară
În diagnosticul diferenţial al anemiilor hemolitice cu alte anemii un semn de laborator important este:
A. Anemia
B. Reticulocitoza
C. Trombocitopenia
D. Bilirubinemia
E. Leucocitoza
Semne de hemopoieză megaloblasticǎ în anemiile hemolitice pot fi din cauza:
A. Consumului excesiv al acidului folic
B. Consumului excesiv a vitaminei B12
C. Existenţa deficitului de fier
D. Aplaziei medulare
E. Metaplaziei medulare
În rezultatul tratamentului cu prednisolon a pacienţilor cu anemie hemolitică autoimună se vindecă:
A. Peste 70% din cazuri
B. 5% din pacienţi
C. Toţi pacienţii
D. 20% din pacienţi
E. 50% din pacienţi
Anemia hemolitică autoimună secundară se dezvoltă cel mai frecvent la pacienţii cu:
A. Leucemie acută
B. Leucemie granulocitară cronică
C. Eritremie
D. Leucemie limfocitară cronică
Pentru stomatocitoza ereditară sunt caracteristice următoarele date cu excepţia:
A. Hemoliza are loc intracelular
B. Se depistează stomatocite pe frotiul sângelui periferic
C. Stomatocitele se distrug preponderent în splină
D. Splenectomia asigură o vindecare completă
E. Splenectomia nu asigură o vindecare completă